Despre carte

Carte „Când părinții devin copii” este o lucrare în progres. 

Nu știu încă dacă va suferi modificări. 

Nu știu cine o s-o publice și când. 

Dar eu muncesc la ea... În minte mai mult, deoarece... n-am timp să scriu. 

Din decembrie 2019, lucrez ca îngrijitoare de bătrâni profesionistă în Anglia. 

24 de ore din 24. 7 zile din 7. 

Că-i duminică sau Anul Nou, toate zilele sunt la fel. 

Și adun material... Enorm de mult. 

În afară de material, adun oboseală... o oboseală fără margini. 

Să ai grijă de bătrâni este o muncă extenuantă din toate punctele de vedere. 

Ce mă împinge să scriu „Când părinții devin copii”? 

Citește povestea de mai jos. 

Vei înțelege. 

Când tata a ieșit la pensie, s-a produs o ruptură extraordinară în el și nimeni nu și-a dat seama. Nici măcar el. Nu s-a îngrijit absolut deloc de el și la 64 de ani era șocat că mai este în viață. Pe vremea aceea, media de vârstă la care mureau mai toți era 64 de ani.
De-atunci, sănătatea lui psihică s-a deteriorat vertiginos și odată cu ea și corpul a început să cedeze.
Nu avea 67 de ani când a încetat să iasă complet din casă, nici nu se apropia de ușă, dezvoltând variate fobii. Multe.
L-am dus pe la doctori, diagnosticul a fost demență mixtă și altele. A început un tratament foarte serios, dar parcă nu îl ajuta deloc. 

Cred că am început prea târziu sau n-am observat noi că-și făcea efectul. 

Când a căzut, fracturându-și femurul (avea 76 de ani) am știut că nu avea să-l mai vedem niciodată ridicându-se în picioare.
I-a fost pusă proteză și avea cadru (pentru mers), dar mișcarea lui consta în a merge de la pat la scaun.
Sănătatea lui psihică... fără cuvinte. Era depresiv, paranoic, extrem de emotiv etc.
Rar înțelegea ce-i spui. 
Nu se uita la televizor, nu asculta radio, nu citea. Și asta dintotdeauna (aproape).
Nimeni nu ne credea când spuneam asta. Ba chiar se supărau pe noi că nu găsim nimic cu care să-și umple timpul.
Urmărea slujbele pe net, o dată pe zi. Era foarte atent și se ruga - în timpul transmisiunii. În rest, își frângea mâinile și... plângea. 

Îți dai seama cum ne simțeam noi, copiii lui, care am fi făcut orice să-i fie bine. Eram mereu cu ei, îi îngrijeam, le vorbeam, dar tata... tata nu surâdea niciodată. 
Și ni se rupea inimile văzându-l așa. 
El, un om plin de viață, energic, că n-ar fi stat o secundă, să-l pici cu ceară. 

Acum e rândul mamei să se comporte bizar și de neînțeles. 
Dar măcar ea nu plânge. 

N-am știut multe... 

Cartea, „Când părinții devin copii”  este o lucrare în progres. 

Nu știu când o s-o termin, ca s-o fac valabilă celor care au nevoie. 



Urmărește-mă pe Facebook, ca să afli când iese și cum ți-o poți procura.
Intenționez s-o ofer gratuit celor care au o nevoie absolută de ajutor.