Nu știu de ce ești aici, drag om bun, dar îmi imaginez că-ți iubești părinții și te-a atras titlul sugestiv. Poate.
Te doare inima când citești așa ceva, sunt sigură.
Personal, simt un pumn în stomac când văd bătrâni neputincioși, iar când aud că sunt bătrâni care suferă de foame, de frig și... de toate, atunci, sincer, simt cum durerea îmi învăluie întreaga făptură.
Aș vrea să ajut pe toată lumea, și, dacă mă urmărești, știi că-n 2019 am avut în program fondarea unei asociații caritabile în folosul bătrânilor și al bolnavilor singuri: „Iubiți Bătrânii” s-ar fi numit.
Din nefericire, planul nu a fost dus la îndeplinire. Nu am găsit un singur om care să-mi întindă o mână de ajutor. Unul singur.
Am avut ceva donații (câteva sute de euro - sunt puse deoparte, n-avea grijă), pentru care sunt recunoscătoare cerului, care a lucrat prin intermediul unor oameni cu suflet deosebit de mare, dar nu au fost îndeajuns pentru a pune bazele acestei organizații atât de importante.
Este nevoie de mai multe persoane, ori de o persoană care să se dedice total acestui proiect.
„Unde-i unul nu-i putere...”
Un scriitor n-are niciun minut liber. Niciodată. Mai cu seamă când are și un serviciu „oficial”.
2019 a fost un an deosebit de aglomerat pentru mine, și, în ciuda faptului că am avut absolut toată intenția să fac ce-am anunțat cu trombe, n-am putut să dedic nici 5% din timpul meu acestui proiect deosebit de oneros.
Așa cum zic mereu, să ajut pe alți bătrâni ar fi un act de ipocrizie totală când mama mea are la fel de multă nevoie de ajutor, precum cei pe care mi-aș dori enorm să ajut.
Am renunțat la scris, mi-am dat demisia de la serviciu și m-am întors în țară (locuiam în UK) să mă îngrijesc de mama, care era grav bolnavă pe atunci.
În 2019 am clădit o casă pentru femeia care a dat viață a 11 copii (și a crescut 10) și am dus-o la diferiți medici și spitale pentru a o salva.
Și am reușit, dar nu a fost floare la ureche.
Nu m-am așteptat să fie ușor, dar nici nu mi-am imaginat cât de extenuant va fi din toate punctele de vedere.
În numai câteva luni, ajunsesem o epavă de om. Noroc că respiratul ne vine natural...
N-am avut nici energie, nici resurse, nici timp și nici ajutor să mă ocup de alți bătrâni, în afară de mama. A fost imposibil. Total imposibil.
N-am renunțat la acest plan. Nu-l abandonez.
Așa cum zic mereu, să ajut pe alți bătrâni ar fi un act de ipocrizie totală când mama mea are la fel de multă nevoie de ajutor, precum cei pe care mi-aș dori enorm să ajut.
Am renunțat la scris, mi-am dat demisia de la serviciu și m-am întors în țară (locuiam în UK) să mă îngrijesc de mama, care era grav bolnavă pe atunci.
În 2019 am clădit o casă pentru femeia care a dat viață a 11 copii (și a crescut 10) și am dus-o la diferiți medici și spitale pentru a o salva.
Și am reușit, dar nu a fost floare la ureche.
Nu m-am așteptat să fie ușor, dar nici nu mi-am imaginat cât de extenuant va fi din toate punctele de vedere.
În numai câteva luni, ajunsesem o epavă de om. Noroc că respiratul ne vine natural...
N-am avut nici energie, nici resurse, nici timp și nici ajutor să mă ocup de alți bătrâni, în afară de mama. A fost imposibil. Total imposibil.
N-am renunțat la acest plan. Nu-l abandonez.
Sincer îți spun că atunci când am decis să-mi public cărțile a fost, în primul rând, ca să fac ceva pentru cei mai vulnerabili dintre noi: bolnavii și bătrânii.
Aceasta a fost o paranteză.
O explicație sumară.
O scuză, dacă vrei.
Nu sunt fericită că n-am reușit, însă nu mă simt vinovată că n-am făcut ce-aș fi vrut imens să fac. Nimeni nu ar fi reușit în condițiile acestea.
Poate într-o zi. Cu voia cerului, prin intermediul unor persoane mărinimoase.
Însă va trebui să mă reapuc de scris. Numai publicând voi reuși să adun banii necesari, asta pe lângă o mână de oameni deosebiți, dispuși să mă ajute, ca să ajut pe alții.
Materialul ce vei citi mai jos - în temă cu titlul - a fost publicat pe https://iubitibatranii.blogspot.com.
Cu mare durere în suflet scriu acest material. Cine mă urmărește sau mă cunoaște personal, știe de ce încep cu asta. Mai cu seamă pe acest blog, care promovează datoria morală pe care o avem pentru părinții care ne-au dat viață și/ori ne-au crescut.
Dragi copii care aveți părinți de „căutat” și dragi oameni care vă îngrijiți de rude, prieteni, vecini etc., ceea ce veți citi vă va șoca, poate, de aceea vă rog să vă deschideți inima și să lăsați obiectivitatea și iubirea să vă învăluie întreaga făptură – din cap până-n picioare.
Știu că cei mai mulți se vor simți ultragiați până la neverosimil și vor ataca fățiș (sau pe la spate) părerile mele. Subliniez că îmi asum total responsabilitatea acțiunilor mele, pentru că vreau să ajut pe cei care se simt absolut singuri în gândire și-n trăiri și au o nevoie disperată de susținători.
Cei care se simt ofensați, răniți ș.a.m.d. sunt rugați să nu mă mai citească niciodată, căci, de azi înainte voi scrie ce gândesc, fără frică de repercusiuni (adică comentarii arogante pline de dispreț, răutăcioase, aberante și absurde).
Cu toții am auzit de nenumărate ori expresii de genul titlului:
„A crescut o casă de copii, iar acum a rămas singură.”
„10 copii nu pot avea grijă de o mamă.”
„Ea le-a dat naștere, iar ei au uitat-o.”
„Mama le-a dat adăpost și-acum ea doarme pe stradă.”
etc. etc. etc.
De câte ori citesc (online) sau văd astfel de titluri la televizor, simt o durere fizică în stomac.
Părinții mei au crescut 10 copii pe vremuri comuniste și noi, cei 9 copii în viață, îi avem în grijă de mai mult de 11 ani. Zi de zi, noapte de noapte unul dintre noi (cu rândul) a fost cu ei, în casa lor.
Vă asigur că ceea ce scriu este în foarte multă cunoștință de cauză.
Jurnaliști, bloggeri, scriitori fel de fel publică astfel de titluri în căutare de atenție și senzație, fără să aibă habar ce implică și ce înseamnă să te îngrijești de un părinte în zilele noastre. Mi se face rău când văd câți oameni acuză, critică, judecă și condamnă fără drept de apel copiii acestor bătrâni care au nevoie de sprijin.
Realitatea de zi cu zi nu este altfel. Nu numai cei care nu s-au ocupat de părinți niciodată, dar și mulți dintre cei care s-au îngrijit de bătrâni (bunici sau părinți – ori rude cu dizabilități) pentru o vreme – câteva luni, un an, doi poate, cinci și nu zi de zi (și noapte de noapte) ,dar din când în când – aruncă cu piatra în cei care nu s-au îngrijit de cei care le-au dat viață. Asta pentru că sunt convinși că au acest drept.
Eu vă spun că nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni, decât într-o sală de tribunal, unde acuzatorii și cei încriminați aduc dovezi pro și contra în direcția învinuirilor.
Și dacă sunteți credincioși, atunci trebuie să considerați judecarea din ziua de apoi.
Nimeni nu știe de ce un copil nu-și ajută părinții.
Să-mi fie cu iertare, nu sunt preot și-mi permit să spun că poate merită ajutor, dar nu din partea celor pe care i-au rănit fără îndurare.
Copiii oropsiți și maltratați nu au nicio datorie față de părinții abuzatori. Niciuna!
Când citiți astfel de istorii înfiorătoare – despre copii care nu se îngrijesc de părinții bătrâni, întrebați-vă dacă cunoașteți tot adevărul. Puneți-vă în locul lor. Mai ales dacă și dvs. ați fost maltratați, fizic ori psihologic.
Și dacă ați fost, dar tot v-ați ajutat părinții – care e clar că nu meritau (depinde de ceea ce fiecare dintre noi consideră că e abuz, de durată, de impact = variabile) – atunci sunteți oameni buni și vi se cuvine respect.
Dar nu aveți dreptul să-i judecați pe alții care fie au ales să nu ajute sau nu au putut să ajute.
Dar... socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă.
Aceasta a fost o paranteză.
O explicație sumară.
O scuză, dacă vrei.
Nu sunt fericită că n-am reușit, însă nu mă simt vinovată că n-am făcut ce-aș fi vrut imens să fac. Nimeni nu ar fi reușit în condițiile acestea.
Poate într-o zi. Cu voia cerului, prin intermediul unor persoane mărinimoase.
Însă va trebui să mă reapuc de scris. Numai publicând voi reuși să adun banii necesari, asta pe lângă o mână de oameni deosebiți, dispuși să mă ajute, ca să ajut pe alții.
Materialul ce vei citi mai jos - în temă cu titlul - a fost publicat pe https://iubitibatranii.blogspot.com.
Cu mare durere în suflet scriu acest material. Cine mă urmărește sau mă cunoaște personal, știe de ce încep cu asta. Mai cu seamă pe acest blog, care promovează datoria morală pe care o avem pentru părinții care ne-au dat viață și/ori ne-au crescut.
Dragi copii care aveți părinți de „căutat” și dragi oameni care vă îngrijiți de rude, prieteni, vecini etc., ceea ce veți citi vă va șoca, poate, de aceea vă rog să vă deschideți inima și să lăsați obiectivitatea și iubirea să vă învăluie întreaga făptură – din cap până-n picioare.
Știu că cei mai mulți se vor simți ultragiați până la neverosimil și vor ataca fățiș (sau pe la spate) părerile mele. Subliniez că îmi asum total responsabilitatea acțiunilor mele, pentru că vreau să ajut pe cei care se simt absolut singuri în gândire și-n trăiri și au o nevoie disperată de susținători.
Cei care se simt ofensați, răniți ș.a.m.d. sunt rugați să nu mă mai citească niciodată, căci, de azi înainte voi scrie ce gândesc, fără frică de repercusiuni (adică comentarii arogante pline de dispreț, răutăcioase, aberante și absurde).
Cu toții am auzit de nenumărate ori expresii de genul titlului:
„A crescut o casă de copii, iar acum a rămas singură.”
„10 copii nu pot avea grijă de o mamă.”
„Ea le-a dat naștere, iar ei au uitat-o.”
„Mama le-a dat adăpost și-acum ea doarme pe stradă.”
etc. etc. etc.
De câte ori citesc (online) sau văd astfel de titluri la televizor, simt o durere fizică în stomac.
Părinții mei au crescut 10 copii pe vremuri comuniste și noi, cei 9 copii în viață, îi avem în grijă de mai mult de 11 ani. Zi de zi, noapte de noapte unul dintre noi (cu rândul) a fost cu ei, în casa lor.
Vă asigur că ceea ce scriu este în foarte multă cunoștință de cauză.
Jurnaliști, bloggeri, scriitori fel de fel publică astfel de titluri în căutare de atenție și senzație, fără să aibă habar ce implică și ce înseamnă să te îngrijești de un părinte în zilele noastre. Mi se face rău când văd câți oameni acuză, critică, judecă și condamnă fără drept de apel copiii acestor bătrâni care au nevoie de sprijin.
Realitatea de zi cu zi nu este altfel. Nu numai cei care nu s-au ocupat de părinți niciodată, dar și mulți dintre cei care s-au îngrijit de bătrâni (bunici sau părinți – ori rude cu dizabilități) pentru o vreme – câteva luni, un an, doi poate, cinci și nu zi de zi (și noapte de noapte) ,dar din când în când – aruncă cu piatra în cei care nu s-au îngrijit de cei care le-au dat viață. Asta pentru că sunt convinși că au acest drept.
Eu vă spun că nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni, decât într-o sală de tribunal, unde acuzatorii și cei încriminați aduc dovezi pro și contra în direcția învinuirilor.
Și dacă sunteți credincioși, atunci trebuie să considerați judecarea din ziua de apoi.
Nimeni nu știe de ce un copil nu-și ajută părinții.
Nimeni din afară nu cunoaște situația reală, natura conflictelor și a relațiilor dintr-o anumită familie.
Fiecare familie se confruntă cu nenumărate probleme. Și asta de când e lumea și pământul.
Unele dintre aceste probleme sunt familiare – adică bine-cunoscute, căci (poate) le-am trăit pe spinarea proprie – altele sunt nefamiliare, nu foarte comune, necunoscute, individuale – adică unice, relevante doar unei familii.
Nimeni nu știe cum s-au comportat părinții cu copiii (și viceversa) într-o familie considerată „model”, de exemplu. Adică totul părea perfect din-afară, pentru că cei implicați au ales să nu-și spele rufele în public.
Mulți dintre noi ascund probleme familiale de rușine, din respect pentru alți membri familiari (respectul la intimitate) ori... de frică. Frica de a fi judecați și condamnați ori frica de a fi răniți fizic ori torturați emoțional de unul dintre membrii familiei (ori mai mulți).
Nimeni nu știe cu adevărat la câte abuzuri sunt supuși mulți copii de mici.
Bineînțeles, asta este valabil și pentru părinți. Unul abuzează de celălalt, copiii profită de bunătatea părinților și de rolul lor de copii etc.
Poate unele abuzuri sunt vizibile (vânătăi, membre fracturate etc.), dar abuzurile emoționale (ori psihologice) sunt rareori notate de cei din-afară. Mai cu seamă când totul „pare normal” și nu sunt făcute plângeri oficiale.
Așadar, nimeni nu are dreptul să arunce cu piatra când se tratează de astfel de „spații ascunse de ochii și de urechile lumii”.
Fiecare situație este diferită, unică în felul ei, chiar dacă are multe puncte în comun cu o altă situație sau cu sute de alte situații (= similare).
Asta pentru că fiecare dintre noi este unicat.
Avem sentimente și trăiri diferite.
Unii sunt mai sensibili decât alții, unii suferă mai mult sau mai puțin.
Avem vârste diferite, principii, visuri, dorințe etc.
Variabile = deosebiri fundamentale.
Diferența de vârstă dintre frați (surori), schimbarea părinților și a circumstanțelor de-a lungul anilor sunt alte diferențe de luat aminte.
Primii copiii dintr-o familie numeroasă (6-14-18) pot fi tratați mai bine (sau mai râu) decât ultimii. Depinde dacă au fost copii doriți sau făcuți din „voia lui Dumnezeu”.
Primii care se căsătoresc și/sau pleacă de acasă nu pot ști cu exactitate cum sunt tratați cei care au rămas cu părinții (și invers). Poate părinții s-au îmbolnăvit sau au obosit și au nevoie de extrem de multe îngrijiri din partea copiilor care locuiesc cu ei.
Ați auzit, desigur, de copii încă mici care nu au parte de copilărie, deoarece trebuie să se ocupe de ale casei, căci părinții nu sunt capabili dintr-un motiv sau altul (abuz de alcool = boli fizice sau mintale).
O situație poate părea la fel cu alta, dar niciodată acestea nu vor fi identice, de aceea trebuie să ținem cont de aceste variabile = inegalități, atunci când avem impulsul de a arunca cu piatra în copiii care par să nu-și ajute părinții (din răutate).
Sufletul altora este treaba lor. Noi trebuie să ne vedem de al nostru.
Este oare chiar așa de curat?
Chiar suntem total neprihăniți?
Exemple foarte familiare = comune:
Citește aici despre blestemele de mamă.
Fiecare familie se confruntă cu nenumărate probleme. Și asta de când e lumea și pământul.
Unele dintre aceste probleme sunt familiare – adică bine-cunoscute, căci (poate) le-am trăit pe spinarea proprie – altele sunt nefamiliare, nu foarte comune, necunoscute, individuale – adică unice, relevante doar unei familii.
Nimeni nu știe cum s-au comportat părinții cu copiii (și viceversa) într-o familie considerată „model”, de exemplu. Adică totul părea perfect din-afară, pentru că cei implicați au ales să nu-și spele rufele în public.
Mulți dintre noi ascund probleme familiale de rușine, din respect pentru alți membri familiari (respectul la intimitate) ori... de frică. Frica de a fi judecați și condamnați ori frica de a fi răniți fizic ori torturați emoțional de unul dintre membrii familiei (ori mai mulți).
Nimeni nu știe cu adevărat la câte abuzuri sunt supuși mulți copii de mici.
Bineînțeles, asta este valabil și pentru părinți. Unul abuzează de celălalt, copiii profită de bunătatea părinților și de rolul lor de copii etc.
Poate unele abuzuri sunt vizibile (vânătăi, membre fracturate etc.), dar abuzurile emoționale (ori psihologice) sunt rareori notate de cei din-afară. Mai cu seamă când totul „pare normal” și nu sunt făcute plângeri oficiale.
Așadar, nimeni nu are dreptul să arunce cu piatra când se tratează de astfel de „spații ascunse de ochii și de urechile lumii”.
Fiecare situație este diferită, unică în felul ei, chiar dacă are multe puncte în comun cu o altă situație sau cu sute de alte situații (= similare).
Asta pentru că fiecare dintre noi este unicat.
Avem sentimente și trăiri diferite.
Unii sunt mai sensibili decât alții, unii suferă mai mult sau mai puțin.
Avem vârste diferite, principii, visuri, dorințe etc.
Variabile = deosebiri fundamentale.
Diferența de vârstă dintre frați (surori), schimbarea părinților și a circumstanțelor de-a lungul anilor sunt alte diferențe de luat aminte.
Primii copiii dintr-o familie numeroasă (6-14-18) pot fi tratați mai bine (sau mai râu) decât ultimii. Depinde dacă au fost copii doriți sau făcuți din „voia lui Dumnezeu”.
Primii care se căsătoresc și/sau pleacă de acasă nu pot ști cu exactitate cum sunt tratați cei care au rămas cu părinții (și invers). Poate părinții s-au îmbolnăvit sau au obosit și au nevoie de extrem de multe îngrijiri din partea copiilor care locuiesc cu ei.
Ați auzit, desigur, de copii încă mici care nu au parte de copilărie, deoarece trebuie să se ocupe de ale casei, căci părinții nu sunt capabili dintr-un motiv sau altul (abuz de alcool = boli fizice sau mintale).
O situație poate părea la fel cu alta, dar niciodată acestea nu vor fi identice, de aceea trebuie să ținem cont de aceste variabile = inegalități, atunci când avem impulsul de a arunca cu piatra în copiii care par să nu-și ajute părinții (din răutate).
Sufletul altora este treaba lor. Noi trebuie să ne vedem de al nostru.
Este oare chiar așa de curat?
Chiar suntem total neprihăniți?
Exemple foarte familiare = comune:
- O mamă își blestemă copilul zi de zi, toată viața. Copilul trăiește în teroare totală, căci toată lumea știe că blestemele de mamă „se prind”. Dar acesta nu spune, fie pentru că i se pare normal – așa a fost mereu, nu cunoaște o altă realitate, fie pentru că îi este rușine ori... .
Citește aici despre blestemele de mamă.
Linkul https://povesteaisabellei.blogspot.com/2013/06/blesteme-de-mama.html ar trebui să te ducă pe alt blog, dar la mine nu funcționează.
Habar nu am de ce.
Credeți că astfel de mame merită ajutorul copiilor pe care i-a blestemat fără milă și judecată ani la rând?
Merită ajutor la bătrânețe asupritorii și criminalii (ca în exemplele de mai sus)?
Poate.
Credeți că astfel de mame merită ajutorul copiilor pe care i-a blestemat fără milă și judecată ani la rând?
- Un tată abuză fizic de fiica (ori fiul) lui. Știți la ce mă refer... nu pot nici să scriu acest fapt pentru care consider că abuzatorul (de copii sau adulți fără consimțământ) ar trebui pus după gratii pentru restul zilelor.
- Unii părinți își omoară copiii în bătaie. Ani la rând.
- Alții nu se îngrijesc de ei, nu le fac de mâncare, nu îi spală, nu îi îmbracă și se gândesc doar la ei.
- Mulți tați beau zi de zi și nu știu ce fac. Aceștia nu numai că iau din gura copiilor, dar îi și abuzează emoțional, atunci când, sigur, casa-i plină de ceartă (bătăi) și miros revoltător. Sărăcie lucie.
- Unele mame – fără suflet – își vorbesc copiii de rău permanent, în ciuda faptului că, bieții de ei, sunt copii extraordinari. Vecinii și prietenii cred ce zice aceea femeie, pentru că... ei, bine, pentru că mulți oamenii trăiesc pentru a asculta și a duce mai departe astfel de bârfe. Poate la rândul lor
fac la fel.
Vorbele rele rănesc la fel de mult ca faptele. A-ți vorbi de rău copilul bun este un fapt îngrozitor.
Merită ajutor la bătrânețe asupritorii și criminalii (ca în exemplele de mai sus)?
Poate.
Să-mi fie cu iertare, nu sunt preot și-mi permit să spun că poate merită ajutor, dar nu din partea celor pe care i-au rănit fără îndurare.
Copiii oropsiți și maltratați nu au nicio datorie față de părinții abuzatori. Niciuna!
Când citiți astfel de istorii înfiorătoare – despre copii care nu se îngrijesc de părinții bătrâni, întrebați-vă dacă cunoașteți tot adevărul. Puneți-vă în locul lor. Mai ales dacă și dvs. ați fost maltratați, fizic ori psihologic.
Și dacă ați fost, dar tot v-ați ajutat părinții – care e clar că nu meritau (depinde de ceea ce fiecare dintre noi consideră că e abuz, de durată, de impact = variabile) – atunci sunteți oameni buni și vi se cuvine respect.
Dar nu aveți dreptul să-i judecați pe alții care fie au ales să nu ajute sau nu au putut să ajute.
Oamenii buni și drepți nu judecă și nu condamnă.
Nimeni nu va ști niciodată adevărul adevărat despre o situație în care mai multe persoane sunt implicate. Fiecare își poate expune adevărul propriu și vor fi mai multe variante ale acelui adevăr, depinzând de foarte multe variabile. De regulă, cine urlă mai tare este crezut. Cine tace și „înghite” este pus la zid și omorât cu pietre.
Aș putea să dau mii de exemple, dar cine are suflet, cine a fost surghiunit și călcat picioare între patru pereți și departe de ochii lume, știe despre ce vorbesc.
Nu plecați urechea la tot ce auziți și citiți. Nu faceți din țânțar armăsar și nu săriți la concluzii părtinitoare. Nu arătați cu degetul și nu defăimați fără probe concrete.
Puteți distruge vieți iremediabil.
Oamenii buni nu fac așa ceva. Și oamenii care au fost abuzați în fel de fel, nu devin automat sfinți dacă fac rău altora, chiar și numai prin aruncarea cu pietre – sport internațional.
În altă ordine de idei, dacă sunteți martori direcți la semeni care-și bat joc de oameni vulnerabili (copii de părinți și invers), abuzuri fizice de orice fel, neglijențe grave etc. nu închideți ochii, nu ignorați ci depuneți plângeri oficiale autorităților responsabile.
Aș putea să dau mii de exemple, dar cine are suflet, cine a fost surghiunit și călcat picioare între patru pereți și departe de ochii lume, știe despre ce vorbesc.
Nu plecați urechea la tot ce auziți și citiți. Nu faceți din țânțar armăsar și nu săriți la concluzii părtinitoare. Nu arătați cu degetul și nu defăimați fără probe concrete.
Puteți distruge vieți iremediabil.
Oamenii buni nu fac așa ceva. Și oamenii care au fost abuzați în fel de fel, nu devin automat sfinți dacă fac rău altora, chiar și numai prin aruncarea cu pietre – sport internațional.
Judecă și vei fi judecat.
În altă ordine de idei, dacă sunteți martori direcți la semeni care-și bat joc de oameni vulnerabili (copii de părinți și invers), abuzuri fizice de orice fel, neglijențe grave etc. nu închideți ochii, nu ignorați ci depuneți plângeri oficiale autorităților responsabile.
Și dacă nu se face nimic, contactați un post de televiziune, radio sau un ziar.
Cum știm cu toții, aceste cazuri fac senzație.
Un copil care a fost supus la atrocități fără număr, nu are dreptul să-și bată joc de părinții vulnerabili. Dacă nu-i poate ierta, atunci să-i lase în pace, nu să se răzbune pe ei când sunt la pământ.
Dacă crezi că părinții (mama și tata, nu numai mama) nu merită ajutor pentru că la rândul lor nu te-au ajutat, ba dimpotrivă ți-au făcut incredibil de rău, vezi-ți de treaba ta.
Sincer îți spun că ai acest drept. Dreptul să-ți vezi de viața ta. Să-ți pansezi rănile făcute de oamenii ce te-au adus pe pământ. Să-ți cauți pacea și să găsești iubirea ce ei ți-au negat. Să-ți faci un viitor departe și independent de ei.
Nu trebuie să te simți vinovat că i-ai uitat, dacă ei au fost neoameni cu tine.
Și nimeni, nimeni nu are dreptul să te judece pentru asta.
Cerul cunoaște adevărul.
Oamenii nu ar trebui să procreeze exclusiv pentru a avea ajutor la bătrânețe.
Cum știm cu toții, aceste cazuri fac senzație.
Un copil care a fost supus la atrocități fără număr, nu are dreptul să-și bată joc de părinții vulnerabili. Dacă nu-i poate ierta, atunci să-i lase în pace, nu să se răzbune pe ei când sunt la pământ.
Știu cât de greu se iartă cei care ne fac rău, dar răzbunarea nu anulează răul făcut, ci dă naștere altuia. Poate și mai mare. Și asta, deși este extrem de comun, nu este omenește.
Ochi pentru ochi este regula mârșavului.
Dacă crezi că părinții (mama și tata, nu numai mama) nu merită ajutor pentru că la rândul lor nu te-au ajutat, ba dimpotrivă ți-au făcut incredibil de rău, vezi-ți de treaba ta.
Sincer îți spun că ai acest drept. Dreptul să-ți vezi de viața ta. Să-ți pansezi rănile făcute de oamenii ce te-au adus pe pământ. Să-ți cauți pacea și să găsești iubirea ce ei ți-au negat. Să-ți faci un viitor departe și independent de ei.
Nu trebuie să te simți vinovat că i-ai uitat, dacă ei au fost neoameni cu tine.
Și nimeni, nimeni nu are dreptul să te judece pentru asta.
Cerul cunoaște adevărul.
Oamenii nu ar trebui să procreeze exclusiv pentru a avea ajutor la bătrânețe.
Părintele care gândește așa își condamnă copilul la sclavie încă înainte de a-l fi născut.
Fotografie de pe Pixabay
Fotografie de pe Pixabay
eu m-iam pierdut parintii de mica
RăspundețiȘtergereÎmi pare tare rău să aud asta. Nu a fost deloc ușor, sunt sigură.
ȘtergereTrimiteți un comentariu